Se cauta suflet pereche!

6 Noi

Suflete pereche…exista cu adevarat sau sunt  doar o iluzie de care ne agatam in speranta ca intr-o zi din „eu” vom ajunge „noi”?Suflete pereche…sunt o realitate,sau doar o poveste frumos spusa pentru a ne da speranta ca,undeva in lumea asta,exista o persoana creata special pentru noi,o persoana pe care o asteptam sa ne ia de mana si sa nu ne mai dea drumul?

Toata lumea,chiar daca nu vorbeste despre asta,cu siguranta viseaza la acel suflet pereche pe care il cauta in fiecare persoana pe care o intalneste si care ii trezeste sentimente de neinteles si de neexplicat,care ii aduce zambete de nesters de pe fata si lacrimi cu gust de fericire.Fiecare dintre noi spera in adancul sufetului ca acea persoana careia ii spune buna dimineata si noapte buna,fata de care isi confeseaza cele mai aprinse doruri si cele mai de nepotolit dorinte,este sufletul sau pereche.Visam si speram ca,in acei ochi in care ajungem sa ne vedem intreaga viata, sunt ochii in care ne vom regasi mereu,sunt ochii care  vor lumina mereu si cele mai intunecate zile ale vietii noastre.

Dar ma intreb…ce este pana la urma un suflet pereche?La ce ne referim cand spunem suflete pereche?Sau mai bine,ce ne dorim de la acel suflet pereche?

Cu siguranta exista mii de raspunsuri la intrebarile astea,dar poate ca exista totusi un „profil” comun,nu?Poate ca, pana la urma, noi oamenii nu suntem atat de diferiti unul fata de celalalt si poate ca exista unele asteptari pe care toti le avem.Poate ca,pana intr-un punct,toti ne dorim si avem nevoie de aceleasi lucruri.Lucruri care sa ne implineasca,lucruri care sa ne faca sa traim mereu cu zambetul pe buze si cu inima batand mereu de fericire.

Asa ca,ce ne dorim?Probabil ca toti ne dorim intelegere,ne dorim sinceritate,incredere,afectiune,romantism,sentimente dintre cele mai profunde,lacrimi,zambete,protectie,ne dorim promisiuni care sa nu fie incalcate,ne dorim stabilitate,ne dorim acea persoana langa care sa putem fi noi insine,cu bune si cu rele,fiind in stare,la randul nostru, sa acceptam fara niciun fel de problema,bunele si relele celeilalte persoane.Cred ca asta isi doreste,in mare,fiecare persoana.Cu siguranta lista poate continua si se poate schimba in functie de dorintele fiecaruia dintre noi,insa,pana la urma,ce ne dorim toti cu adevarat?Ne dorim dragoste.Acea dragoste care sa ne fie de ajuns si care sa ne invete sa ne bucuram de cele mai simple lucruri.

 

Asadar,”Se cauta suflet pereche!Semnalmente:cele de mai sus!Recompensa:un alt suflet pereche.

 

Anunțuri
23 Iul

Ma intreb cum ar fi daca m-as pierde in lumea asta mare?Cum ar fi daca,m-as rataci pentru o clipa printre atatea figuri necunocute,printre atatea ganduri si idei,printre atatea vise si atatea sperante?Ma intreb ce s-ar intampla  daca pentru o clipa m-as simti pierduta de mine insami,daca pentru o clipa as simti cum nu ma mai regasesc in nimic din ceea ce ma inconjoara?

Si ma intreb daca atunci cand ma voi pierde tu ma vei gasi…Oare vei fi putea fi singura mea realitate,singurul meu adevar atunci cand totul imi va parea strain?Ma voi putea,oare,regasi in privirea ta,in bratele tale,in sarutul tau?Va putea vocea ta sa imi ghideze pasii spre tine,spre inima ta?Ma vei putea intoarce din drum atunci cand voi vrea sa fug cat mai departe?

Dar nu stiu cum sa gasesc un raspuns,nu stiu cum m-as putea regasi, cand nici macar pe tine nu te-am gasit,inca.Nu stiu cum sa nu ma pierd, cand pe tine te-am pierdut de atatea ori.Nu stiu in ce ochi sa mai privesc,in ce brate sa ma mai adapostesc,ce voce sa mai ascult, cand totul in jurul meu este atat de neclar.Nu stiu cum sa nu te mai caut,cum sa nu te mai astept,cum sa nu mai incerc sa umplu golul din mine pe care tot mai des il simt.

Si mai sunt atatea lucruri pe care nu stiu sa le fac,atatea raspunsuri pe care vreau sa le gasesc si cateodata imi dau seama ca mi-ar fi totul mult mai usor cu tine de mana.Ar fi totul mult mai simplu cu tine aratandu-mi pe ce drum sa o iau atunci cand m-am ratacit,cu tine soptindu-mi tot ceea ce am nevoie sa aud.Ar fi totul mai simplu si mai usor cu tine.

Dar tu nu esti,sau nu te pot eu vedea.Nici eu nu sunt asa cum as vrea sa fiu si lumea mea devine mult prea mare doar pentru mine…

…asa ca astept sa te gasesc,astept sa imi intinzi mana si sa nu imi mai dai drumul nicicand…

…doar asa ma voi putea regasi si eu…doar asa…

 

16 Mar

Aud povesti despre cum timpul rezolva totul,despre cum timpul stie cel mai bine ce se va intampla,despre cum trebuie sa am rabdare sa treaca timpul…Si vad oameni in jurul meu care s-au luptat cu timpul,oameni care au lasat in grija acestuia amintiri,vise,dorinte,sentimente cu gadul ca timpul va stii mai bine ce sa faca cu ele.Si simt cum aspura mea se lasa aceeasi dorinta de a ma preda timpului cu tot ceea ce sunt eu,simt cum timpul trece si eu ma lupt sa il fac sa mai stea pe loc putin.

Dar cine sunt eu sa decid cum trece timpul?Ma simt prea mica in fata lui si cateodata neputincioasa in fata rapiditatii sale,in fata puterii lui,de neinteles pentru mine,prin care schimba totul in jurul sau..Mi se pare nedrept de multe ori cand vad cum etape si momente din viata trec asa de repede si cum timpul ne ia de langa noi lucuri pe care le credeam vesnice.Dar presupun ca pentru totdeauna inseamna doar atat cat timpul ne va lasa,doar atat cat timpul se va face ca nu observa si ne va da impresia ca suntem mai puternici decat el.Ne va da impresia doar si ne ve amagi strecurand in noi iluzii si vise…mii de vise pentru care vom avea sentimentul ca e destul timp sa le implinim.Si apoi,intr-o zi in care vom crede ca mai avem putin putin pana sa castigam lupta cu timpul,acesta ne va da un semn prin care sa ne anunte ca nu este totul asa cum credeam,ca in lumea asta nu exista atata timp cat sa ne credem atat de puternici,ca tot el este cel care castiga in fata noastra.

Pentru ca timpul trece,trece cu fiecare minut,cu fiecare ora,zi,an…cu fiecare vis implinit sau nu,cu fiecare iubire pe care am gasit-o sau am pierdut-o,cu fiecare lectie invata,cu fiecare amintire pastrata in minte.El trece prin viata noastra fara sa simtim,noi gandindu-ne ca…avem timp pentru orice.Trece,ne schimba,ne ofera sanse sau ne rapeste exact lucrurile la care tinem mai mult si mereu ne arata cum este mai puternic decat noi.

Timpul este singurul care stie cel mai bine ce se ascunde pentru fiecare dintre noi in lumea asta.Timpul este singurul care are toate raspunsurile.El ne scrie trecutul,viitorul….timpul ne deseneaza intreaga viata,iar noi….

….noi suntem datori sa alegem culorile…

5 Dec

De curand am inceput sa citesc o carte a Mihaelei Radulescu,”Despre lucruri simple”.Nu am cunostiintele necesare si nici nu sunt avizata sa imi dau cu parerea in mod profesional despre o carte,dar pot spune ca tot ce am gasit printre aceste pagini mi-au ajuns la suflet ceea ce este necesar pentru mine sa cred despre o carte ca si-a meritat timpul acordat citirii ei.Tot ce am gasit printre aceste pagini m-au facut sa imi dau seama cate lucruri simple exista intr-adevar in viata noastra,fara ca noi sa le vedem macar.De ce?pentru ca suntem mult prea ocupati cu lucruri mult prea complicate,suntem mereu in fuga dupa lucruri poate prea mari,poate prea complexe si de neinteles,dar care noua ne dau impresia ca ne-ar face fericiti,incat nu mai suntem capabili sa observam simplitatea cu care am putea sa rezolvam atatea…

Nu vreau sa comentez nimic despre persoana Mihaela Radulesc;nu e treaba mea si in plus nu la asta vreau sa ajung.Vreau sa vorbesc despre ce am gasit in cartea ei.Vreau sa spun cum citind „Despre lucuri simple” mi-am dat seama ca tocmai de lucruri simple avem nevoie in viata.Defapt le avem,dar nu stim cum sa le apreciem,cum sa le facem parte din ceea ce ne defineste ca oameni.

Desi paradox,in primul rand cred ca cel mai simplu ar fi sa incercam  sa fim oameni…si atat.Sa incercam sa fim sinceri,corecti,mai buni unii cu altii,sa stim sa apreciem tot ce avem in jur si sa avem grija de lucrurile pe care viata ni le ofera,sa nu ne fi frica de schimbare,de lupta,de efort,de iubire,de zambete si de lacrimi,sa nu ne fie frica de noi insine.Si asa am raspuns anticipat la intrebarea care urma…”De ce paradox?”…pai este un paradox pentru ca nimeni nu stie cum sa fie om…ne este frica de tot ce inseamna „omenie” si putini sunt cei care isi asuma tot ceea ce ii defineste ca…oameni.

Si cum ziceam,”Despre lucruri simple” mi-a deschis ochii asupra multor aspecte din viata pe care aveam tendinta de a le asunde,de a le opri din drumul lor spre mine.Am citit aici despre iubire,despre dor,despre vise,sperante,ganduri,constiinta,lacrimi de fericire,sau de tristete,despre bucuria de a fi mama,sotie,iubita,prietena,despre fericirea imensa pe care o femeie o poate avea daca intelege ca in viata trebuie sa fi desteapta si extraordinar de frumoasa inauntrul tau pentru a-ti croi drumul visat si pentru a merita toate laudele,am citit si am incercat sa imi intiparesc in minte ca viata poate fi foarte frumoasa si…simpla…

„Despre lucuri simple” vorbeste despre viata in general,despre situatii in care fiecare dintre noi ne-am regasit sau ne vom regasi candva.”Despre lucruri simple” m-a facut sa imi doresc si mai mult sa lupt pentru fericire,sa lupt pentru a-mi dobandi desteptaciunea si maturitatea necesara unei vieti din care sa imi iau tot ce am nevoie,din care sa imi hranesc sufletul si mintea, sa militez pentru dragoste,pentru pasiune si sentimente sincere, sa lupt pentru a-mi „obliga” viata sa imi zambeasca in fiecare zi.

Toti trebuie sa invatam despre lucruri simple…tuturor trebuie sa ne zambeasca viata,chiar daca uneori,pentru a gasi zambete, trebuie sa cautam printre lacrimi…

…insa  cel mai important este sa ne fie simplu sa traim cu noi insine…

1 Dec

 

Oare sa credem ce se spune,ca numai odata in viata iubim cu adevarat?Sa credem oare ca adevarata dragoste apare o singura data si odata cu ea ni se schimba intreaga viata?

Fiecare dintre noi a iubit la un momentdat pe cineva,fiecare dintre noi a simtit la un momentadat cum sensul vietii sale este dat de o singura persoana…o persoana care trezea in noi cele mai puternice emotii,cele mai sincere sentimente…Am iubit,am ras,am plans,am sperat si am visat,dar cel mai important este ca intr-un moment al vietii noastre am simtit cu adevarat ca traim numai simtitind cum cineva ne ia de mana si ne da puterea de a merge mai departe atunci cand ne era cel mai greu,numai simtitnd cum cineva ne da caldura de care aveam nevoie atunci cand lumea ni se parea prea rece.

Dar ce ne facem cand acea iubire dispare?Ce ne facem cand ne trezim singuri,lipsiti de orice putere,incercand sa ne dezmeticim din tot ce am trait pana in acel moment?Mai reusim sa fim cum eram inainte?Mai reusim sa regasim acele sentimente pierdute si sa simtitm din nou cu aceeasi intensitate?Exista o a doua iubire dupa ce prima ni s-a parut ca va dura pentru totdeauna?

Ei bine…nici eu nu stiu ce sa raspund exact.Si tocmai pentru ca am iubit si am pierdut si apoi am iubit din nou si am pierdut pentru a doua oara.Nu stiu ce sa raspund pentru ca si acum ma incearca acelasi sentiment de neputinta in fata unor vremuri pe care le regret,de care imi e dor si carora incerc si acum sa le gasesc un loc in lumea mea.Am iubit odata si am crezut ca mor atunci cand nu am mai fost iubita.Am iubit si  am simtit cum sufletul mi se desprinde de trup in momentul in care el,iubirea mea de atunci, imi spunea adio si apoi,cand credeam ca m-am vindecat am inceput sa iubesc din nou.Am simtit din nou aceleasi sentimente mistuitoare pe care credeam ca nu le voi mai simti vreodata.M-am trezit din nou sub vraja unor emotii care imi daramau orice principiu,orice piedica pe care eu o pusesem in fata dragostei de la prima intalnire cu final mai putin fericit pe care am avut-o cu…dragostea.

Asa ca,am sters tot cu buretele si m-am aruncat intr-un vartej de trairi si sentimente care imi pareau atat de noi de parca nu le-as mai fi simtit vreodata.Am sters tot cu buretele si m-am adapostit in niste brate care mi se pareau o fortareata,niste brate care ma faceau sa ma simt cea mai in siguranta de pe tot pamantul.Imi dadeam toata energia,toate sentimentele si toate sperantele in schimbul unei iubiri de care aveam atata nevoie…

Dar,cu cat incercam sa ma adapostesc mai bine,cu atat alunecam din ce in ce mai mult din acele brate,fara sa-mi dau seama macar.Eram orbita din nou de tot ce aveam in suflet si nu aveam nici cea mai mica intentie de a-mi recapata vederea.Iubeam si mi se parea ca si cum ar fi fost pentru prima data…Imi vedeam lumea plina de lumina cand defapt traiam in intuneric…dar de asta mi-am dat seama abia dupa ce m-am trezit deodata si prea brusc,poate,departe de acele brate,departe de acele vise.

Si uite cum au trecut prin viata mea doua iubiri,doua iubiri care mi-au lasat mii de intrebari fara raspuns,care m-au facut sa visez si apoi m-au trezit brusc,doua iubiri care candva m-au facut sa ma simt cea mai plina de viata,cea mai fericita…Am iubit si asta m-a facut sa imi dau seama ca dragostea exista…

Asa ca utem iubi de doua ori,putem iubi si de mai multe ori probabil.Fiecare persoana pe care o intalnim si care trezeste in noi sentimente are felul sau de a ne face sa privim si sa intelegem dragostea.

Trebuie doar sa stim cum sa privim in directia potrivita si sa invatam cum sa intelegem…

 

 

29 Noi
Oare e adevarat ca toate lucrurile se intampla cu un motiv,sau e pur si simplu o incercare de a justifica intr-un anumit mod o situatie prin care trecem?
De multe ori ma surpind gandindu-ma,dupa ce am trecut prin ceva,ca tot ce s-a intamplat a fost cu un motiv,ca tot ce am trait a fost sigur cu un scop anume.Si tot de atatea ori astept sa vad care a fost intr-adevar acel motiv,astept un semn care sa imi confirme ca intr-adevar totul s-a intamplat pentru ca….si pentru ca…
Dar,sincera sa fiu,momentan ,aceasta asteptare nu mi-a adus inca niciun raspuns.Inca nu am gasit ACEL MOTIV pe care il dau drept justificare pentru oricare despartire urata sau oricare alta situatie in care m-am regasit intr-un moment al vietii mele.
Asa ca,nu pot sa nu ma intreb din nou…oare chiar exista un motiv pentru care se intampla tot ce intampla in viata noastra,sau incercam sa ne ascundem in spatele unor iluzii doar din speranta de a trece mai usor peste ceva ce ne-a facut sa suferim…?
8 Noi

Cand eram mica adoram povestile cu printese si feti-frumosi,povestile care mereu se terminau cu bine,povestile in care aparea mereu un print misterios ce o salva pe fata de imparat din turnul unui dragon.Ma visam mereu intr-o poveste de genul si incercam sa imi imaginez cum ar fi sa apara Fat-frumos pe un cal alb…Cand am inceput sa cresc am avut parte de o trezire brusca la realitate:am aflat cu stupoare ca nu exista Fat frumos…cel putin nu in realitate.Si cu aceeasi stupoare m-am intrebat:CUM ASA???cum sa nu existe Fat-frumos?si cu toate povestile alea care imi animau copilaria cum ramane???”Ei,uite ca sunt doar povesti.Nu e nimic adevarat”,imi spunea lumea asta rea care m-a dat jos brusc de pe norisorul roz pe care pluteam.

Asa ca,timpul a tot trecut,vremurile s-au tot schimbat si eu odata cu ele.Am incercat sa las povestile in urma si sa incep sa gandesc la fel ca toata lumea ca nu exista niciun Fat-frumos in realitate,ca nu exista intotdeauna povesti cu happy end,ca trebuie sa ma „salvez” singura ori de cate ori un „dragon” vrea sa ma inchida in turnul sau pentru ca nu va aparea niciun print fermecat…Suna trist,dar cu timpul am incercat sa ma obisnuiesc cu ideea…

Insa,nu pot sa nu ma intreb…oare am renuntat intr-adevar sa mai sper ca va aparea cineva sa ma slaveze?si asta e valabil pentru toata lumea defapt.Intr-adevar nu mai avem ascunsa in subconstient ideea si speranta ca va aparea acea persoana care sa ne schimbe viata in totalitate?Care sa ne zmulga din bratele personajului negativ si sa ne urce inapoi pe norisorul roz pe care am plutit cu toti candva?

Ei bine,eu cred ca nu.Ori cat de maturi,realisti sau duri am dori sa fim,sau am dori sa parem a fi,fiecare dintre noi cred ca mai are ascunsa dorinta aceea de a fi salvat,de a scrie cel mai fericit final la povestea sa,pentru ca,nu-i asa,viata in sine e o poveste.O poveste cu bune,cu rele,este pana la urma o poveste.Printre toate lucrurile rele care se pot intampla si ori cat de murdara ar deveni lumea asta,toti dintre noi cautam si dorim sa fim salvati.Desi vrem mereu sa parem independenti,sa dam impresia ca ne putem descurca singuri,ca,desi cineva ne-a ranit sentimentele, putem trece peste imediat reprimand tot ceea ce simtim,in adancul sufletului nostru asteptam persoana care sa ne salveze.Cautam mereu scanteia care sa ne schimbe lumea,care sa ne faca sa visam din nou.Cautam in privirea fiecarei persoane pe care o intalnim acea privire care sa opreasca timpul in loc,cautam in atingerea fiecarei persoane din jurul nostru acea tingere care sa ne faca sa tresarim.Unii poate au gasit toate aceste lucruri,altii poate au fost mai putini norocosi si continua sa caute,iar cei care spun ca nu au ce sa caute pentru ca oricum nu vor gasi sunt pur si simplu niste lasi…de ce?pentru ca le este frica sa simta,sa spere,sa creada.Le este frica de faptul ca,daca isi vor lasa sentimentele la vedere vor parea ridicoli,lasi sau imaturi…

Si cu toate astea,cu riscul de a parea si eu ridicola,patetica,imatura sau absurda,cu toate astea…mi-am dat seama de faptul ca,eu inca mai sper si inca mai caut.Eu inca mai cred si inca imi mai doresc…Sunt sigura ca cineva acolo va veni intr-o zi sa  imi confirme faptul ca toate povestile alea pe care le citeam atunci cand eram mica au un sambure de adevar.

Asa ca,poate sa imi spuna lumea orice,poate sa incerce sa imi schimbe parerea,eu nu voi asculta nimic.Eu stiu ce simt si imi asum tot ce gandesc,tot ce spun si tot ce imi doresc.

Eu inca mai caut si inca mai sper…eu sunt sigura ca,acolo undeva,cineva ma va ajuta sa imi scriu povestea asa cum vreau eu…